Atârnă greu pe umerii noştri nepăsarea… indiferenţa ne toropeşte precum focul nemilos, ne afundă pe zi ce trece în groapa uitării, a suferinţei stinse de ultima speranţă… Fugim de noi înşine, precum prada de fiara înfometată, ne zbatem inutil, spasmodic cu inimile frânte în mrejele răului, atât de seducător. Suntem actori amatori, măşti prost confecţionate, care după primul rol jucat, se decolorează, se degradează… şi nu ne mai recunoaştem nici noi… fără machiajul perfect şi zâmbetul colorat care să se plieze ca o mănuşă societăţii civile… Ne pierdem cu totul identitatea în piesele ieftine pe care viaţa, un show înşelător, le oferă umililor ei spectatori, în timp ce aleargă nervoasă, neîncetat, spre o cale numai de ea ştiută…
Cine suntem noi? Ce vrem de la viaţă? Sunt întrebări pe care fiecare dintre noi şi le-a adresat macar o dată…Te întrebi, oare, la fel ca şi mine, care e rostul tău aici, care e rolul pe care îl joci în raport cu ceilalţi actori? Care e scopul tău? Da… noi... Suntem lut însufleţit, picătura de rouă, (eu) vagonul pierdut de tren, hoinar, cântecul vieţii, o umbră timidă, un miracol întâmplător, coşarul fără casă… În fiecare există, însă, şi un strop de magie, puţină pulbere de strălucire, un fir de nemurire care mai estompează din negrul vid al sufletelor noastre.
Frumuseţea există în fiecare trup, în fiecare simţire, în fiecare gând, însă e înăbuşită de umbra Iadului, pe care îl trăim aici… Cum să crească dacă e sufocată, dacă îi refuzăm dreptul la viaţă, dreptul de a ne face mai buni, mai omenoşi?
Emil Cioran spunea că „Trăim pe fundul unui Iad unde fiece clipă e un miracol” Superb… Da! Câţi conştientizăm aceasta? Câţi dintre cei care citesc aceste frânturi de gânduri iubesc şi preţuiesc clipa de acum? Din nefericire, am ajuns să trăim ancoraţi în trecut, cu gândul în perspectivă, la ce vom face, cum vom acţiona... Dar… prezentul cui îl lăsăm? Şi el e tot al nostru, dar demult neluat în seamă, uitat să fie trăit şi iubit… Cu el nu ne vom mai reîntâlni şi rămâne în urma noastră, prăfuit de fuga noastră continuă…
Timpul pierdut este irecuperabil: trecutul nu e uitat/viitorul aşteptat/ dar prezentul ignorat/ plânge-ntruna neîncetat.
Merită oare? Faceţi o introspecţie şi gândiţi-vă foarte bine… o dată aveţi onoarea de a vă întâlni cu însăşi viaţa, iar defectul ei major este nerăbdarea… nu poposeşte mult, nu oboseşte niciodată şi aleargă tot timpul… încotro? Numai ea deţine răspunsul… Aşa că… aşezaţi uşor greutatea, respiraţi adânc, odihniţi-vă, descătuşaţi-vă, uşuraţi-vă, căci drumul pe care îl aveţi de parcurs e un veşnic labirint în care căutăm cheia către noi înşine, cheia care poate deschide noi perspective, noi lumi în care să redescoperim CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT!
Anamaria Bujor
Comunicare şi relaţii publice, anul III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu