Friederich Nietzsche vorbea despre anumite „stări fiziologice care sunt inerente făpturii umane în general” şi specifice artistului în particular; el vorbeşte despre o „ascuţime extremă a anumitor simţuri, astfel că acestea percep - şi creează - un limbaj de semne cu totul diferit (...); dorinţa de a pronunţa în cuvinte tot ceea ce poate oferi un semn; o nevoie de a se elibera oarecum prin semne şi gesturi; capacitatea de a vorbi despre sine printr-o sută de mijloace verbale”. De aici putem concluziona faptul că folosirea semnelor şi atribuirea de semnificaţii obiectelor este o caracteristica umană naturală. Dar aşa cum nici oamenii nu pot exista izolaţi, iar una dintre condiţiile primordiale de supravieţuire este coexistenţa cu alţi oameni, astfel şi semnele şi, în special, semnificaţiile lor, există în analogie şi conexiune. Dezvoltarea, evoluţia şi îmbogăţirea semnificaţiilor a fost una perpetuă, corespunzând întru totul cu evoluţia şi dezvoltarea umană. Semnele au fost împrumutate de la o civilizaţie la alta, fiind mereu înzestrate cu o nouă suită de caracteristici prin schimbul intercultural. Rezultatul actual al acestor continue schimburi între culturi, religii şi credinţe este o miriadă de interconexiuni atât între diferite sisteme de semne, cât şi între semnificaţiile atribuite acestora.
Având în vedere contextul actual al globalizării şi al multiculturalităţii, ne este imposibil să ignorăm faptul că lumea semnelor şi semnificaţiilor este infinită, multidimensională, într-o continuă dezvoltare, dar care este încă adânc înrădăcinată în chiar formele primordiale ale semnelor aşa cum au fost ele create de primii oameni de la începuturile istoriei. Din această perspectivă aşadar, înţelesurile asociate elementelor trebuie considerate prin prisma multidimensională a diverselor culturi; acest lucru nu poate conduce decât la analogii extensive cu semne si simboluri esenţiale sau regionale pe care ne este imposibil să le cunoaştem în totalitate.
Desigur, o analiză exhaustivă a unui oarecare element dintr-o astfel de perspectivă este un lucru aproape imposibil, dacă nu o muncă titanică de identificare şi urmărire, asemănătoare oarecum cu trasarea arborelui genealogic al unei persoane până la primul strămoş al său. Astfel, cercul, unul dintre semnele centrale ale simbologiei umane, a fost dezvoltat în timp, dând curs formării unor simboluri generale precum: inelul, coroana, nimbul sau aura, cupola în arhitectură, uroborusul în mitologie ş.a.m.d, care a avut omologi în alte culturi precum semnul enso în cultura japoneză, yin şi yiang în cultura chineză, discul lui Ra în cultura egipteană etc.
Cercul păstrează, în funcţie de context, atât vechile semnificaţii, dar înglobează şi noi semnificaţii precum în semnele internaţionale de circulaţie rutieră, în ştiinţele exacte precum matematica şi fizica, în sistemele de scriere pentru nevăzători ş.a.m.d. În cadrul simbolic al figurilor geometrice, cercul ocupă un loc important alături de centru, cruce, pătrat şi triunghi. Simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început nici sfărşit. Pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opoziţie cu pătratul care simbolizează pământul. Este şi simbolul timpului, al veşnicei reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui ce-şi înghite coada (oruborus). Urmărind în continuare diferitele derivaţii culturale ale cercului putem preciza semnul enso, cuvânt care în japoneză înseamnă cerc, dar în spatele căruia este un important concept Zen. Enso este unul dintre subiectele cele mai des folosite în caligrafiile japoneze chiar dacă acesta este un simbol şi nu un semn caligrafic. Semnificaţiile variază de la iluminare absolută până la putere şi eleganţă, simbolizează de asemenea universul dar şi vidul. Un alt semn care a derivat din simbolistica cercului este inelul, care simbolizează eternitatea, unitatea, legătura, unirea, fidelitatea. Rolul său de simbol solar sau lunar poate fi subliniat de metalul din care este făcut (aur sau argint); în această calitate, poate simboliza căsătoria mistică cu Domnul (inelul primilor creştini), cunoaşterea şi înţelepciunea. Este simbolul înţelepciunii şi puterii lui Solomon, atât în Biblie, cât şi în mitologia musulmană, unde aceasta apare sub numele lui Sulaiman.
Observăm, aşadar, din aceste exemple care au avut ca punct comun, practic, doar forma geometrică, cercul, că semnele şi, îndeosebi, simbolurile nu pot exista izolat unele de altele. Semnificaţiile lor se interpătrund constant, formând o miriadă de conexiuni, o unitate a sensurilor în diversitatea elementelor semnificante.
Sabina Epuran, anul II, Comunicare şi relaţii publice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu