Pleosc... Iar ai călcat în ditamai băltoaca din faţa ta, dar nici vorbă să bagi de seamă. Cizmele ţi-s pline de noroi şi două perechi vecine de ochi te privesc cu răutate: Ce ameţit, nu vezi pe unde mergi? Ia-ţi dom’le o cafea şi te trezeşte! Zâmbeşti... Ai lumea ta şi eşti mulţumit. Ce dacă afară plouă şi-i întuneric şi urât? La tine-n suflet e-aşa de cald şi bine!
Dar timpul n-are milă, nu te iartă şi cu un gând la factura de la gaz, cu altul la glasul nevestei ce-ţi cere bani pentru nici tu nu mai ştii ce rochie şi alte încă o mie de gânduri, da... te-ai pierdut în mulţime. Nu mai există un tu unic şi ei şterşi pe-un fundal pierdut, ci ... voi ca un tot unitar, gluma tristă a vieţii... e-atât de frig şi rău!
Te vreau pe tine înapoi! Erai plin de viaţă şi îndrăzneai să speri, să visezi. Drumul de la pământ la lună îl făceai în doi paşi şi jumate... acum, că ai cea mai scumpă maşină, degeaba, nu mai poţi ajunge acolo. Şi te-ntorceai mereu cu cerul senin în suflet, acum... e mereu furtună. Tu nu te vrei înapoi? Pe tine, cel de ieri... să fie din nou cald şi bine!
Loredana Popa
Anul I, Comunicare şi relaţii publice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu